Și iată de ce:

1. Presupune o renunțare la visul vieții mele de dragul visului lui Dumnezeu. Când visăm cu privire la noi, la viața și viitorul nostru, avem în noi înșine imaginea a ceea ce vrem să fim și să devenim. De aceea visarea are un impact atât de mare asupra noastră și tot de aceea eșecurile noastre în împlinirea visului sunt ca un fel de moarte interioară, o ratare iremediabilă a propriei existențe. Urmând însă un vis divin, roadă a bunătății divine, lucrurile se schimbă, deoarece visul Domnului este mai presus de orice am visa noi.
2. Presupune îmbrățișarea unui stil de viață simplu, antitetic deseori minților luminate și școlite prin universități. Tindem să echivalăm simplitatea cu prostia, nebunia de a nu optimiza ceea ce ni se oferă în jur, cu o mână atât de largă. Dar oare nu este simplitatea și renunțarea un exercițiu al slăbiciunii voluntare în cadrul căruia noi înșine suntem micșorați de dragul înălțării Celui a cărui putere este desăvârșită în slăbiciunile noastre?
3. Presupune o dependență, irațională uneori, de Dumnezeu (resursele Sale, promisiunile Sale…); o viață de credință deseori încercată și nu de puține ori în lipsuri de dragul unei scop atât de înalt ca și vrednicia Mielului de a primi TOTUL.
4. Presupune faptul că mijlocirea este mai importantă decât acționarea în senul în care cea dintâi o precede pe cea de pe urmă; mijlocirea continuă să fie câmpul de bătălie pe care se câștigă victoria decisivă; mijlocirea este ilogică și ofensatoare deoarece este inițiată de Dumnezeu, continuă cu susținerea Lui și se sfârșește cu glorificarea Lui – ceea ce ne parvine nouă este supunerea voinței noastre față de voința Sa. Astfel nu este nici măcar un locșor atribuit slavei noastre sau strădaniilor noastre. Suntem simple vase, unelte eficiente în mâna Celui care decretează istoria.
5. Presupune lacrimi și vaiete nereținute, bucurie exprimată liber, travaliu și naștere, vuiet asurzitor și liniște adâncă – paradoxuri cu greu binevenit în forul lăuntric al cerebralilor, chiriași ai generației noastre.
6. Presupune jertfă mai presus de orice câștig deoarece nu are așteptări mari, ci doar o cruntă certitudine. Așteptările atrag dezamăgirea când lucrurile iasă diferit de cum anticipăm. Certitudinea însă vede prin ochii credinței acel viitor rămas abstract așteptării. Același viitor pentru certitudine însă e strălucitor și clar asemenea luceafărului de dimineață. De aceea, vorbesc despre jertfă: fiecare dintre acești tineri ai casei de rugăciune se aruncă pe câmpul de bătălie nu așteptându-se la victorie, ci având certitudinea ei.

Uneori este nevoie de oameni care să fie catalogați drept călugări sau elitiști sau izolați. Avem nevoie de astfel de oameni dedicați pentru a trâmbița generației în care trăim faptul că Dumnezeu este atât de fascinant încât se merită să-ți irosești viața la picioarele Lui. Cu alte cuvinte, după 400 de ani de „tăcere” intertestamentală, din pustie nu iasă Isus, ci Ioan, prietenul Mirelui pentru a vocifera venirea Unuia mai presus de el, mai fascinant și mai vrednic de viața noastră. Avem nevoie de oameni ai pustiului care să ne deschidă ochii pentru un Dumnezeu pe care tindem să-L uităm din când în când.

Rugăciunea de mijlocire este sfidarea spirituală a ceea ce există, în numele a ceea ce Dumnezeu a promis. (p. 185)

Istoria aparține mijlocitorilor care cred ființarea viitorului. Dacă acest lucru este adevărat, atunci mijlocirea, dincolo de-a fi o evadare din acțiune, este o modalitate de-a ne concentra asupra acțiunii și pentru a crea acțiunea. Prin intermediul mijlocirii, în mod veritabil aruncăm foc pe pământ și trâmbițăm ființarea viitorului. (p. 187)

Credința nu este un simțământ sau o capacitate pe care o invocăm, ci înseamnă să ne încredem în faptul că Dumnezeu poate acționa decisiv în lume. (p. 187)

Nu putem înceta din a ne ruga pentru ceea ce este drept din pricina faptului că rugăciunile par neascultate. Noi știm că ele sunt auzite din prima zi în care ne rugăm și continuăm să ne rugăm deoarece chiar și o zi este prea mult de așteptat după dreptate. (p. 195)¹

1. Wink, W. (1998), The Powers that Be, New York: Galilee