Scumpi fiori ai învățăturii

În prima săptămână la universitate, unul dintre profesorii noști era foarte interesat de cum am ajuns fiecare acolo. Știam deja că următorii ani aveau să fie un test al apropierii și că, printre colegi și dascăli, nu poți trece neobservat.

Doar suntem o familie spirituală – mare, fericită și disfuncțională.

Era ceva normal ca, în primul an de teologie pastorală cuvinte precum „chemare”, „călăuzire” și „dorință de a sluji” să fie aduse în discuție. Cercetarea cu pricina, mă gândeam eu la sfârșitul ei, își avea ca scop nu doar cunoașterea gen tabără în care stăm cu toții în cerc și spunem ceva despre noi pentru a ne cunoaște mai bine. Scopul întrebării era ca dascălul să ne clarifice că e nevoie de ceva mai mult decât o ghes al inimii, o chemare subiectivă sau tradiția familiei în cadrul căreia feciorii se fac păstori ca și tații.

Nu am reușit nici azi să îmi dau seama de ce era nevoie 1)poate de-asta nici nu sunt păstor acum… pe vremea aia.

Poate o recunoaștere oficială pre-studii.

Sau poate o mai bună înțelegere a subtilităților cultice 2)că doar nu mergi la teologie pastorală de o anume factură pentru a păstorii mormonii sau caprele.

Ideea e că tot ce știam despre noi și dorința noastră în cele sfinte și pastorale era deconstruit sub ochișorii noștri mari și (oarecum) totuși încrezători. În lunile care au urmat am aflat mai mult sau mai puțin subtil că nu există o chemare mai înaltă decât de a fi păstor (oficial) al unei biserici…

Evident că era nevoie să ȘTII clar de ce ai ajuns acolo și CUM s-au încrucișat cărările divine, personale și academice pentru ca la sfârșitul celor patru ani de studii, nu doar să fim sigur că asta trebuie să facem, ci și cum și de ce…

Al doilea lucru scos în evidență de respectivul profesor este în biserica (virgulă) carismatică de dincolo de gard se ascund găuri de vierme și/sau dispozitive de teleportare!

Altfel de ce ne-ar fi strâns pe toți la geam urmând să ne arate acel loc tabu specificând răspicat: „Pe acolo e drumul cel mai scurt spre casă!”

Crede-mă, să ajung la școală de acasă îmi lua o noapte întreagă. Scurtele vizite la părinți se finalizau în compartimentul supraîncălzit al unui accelerat de noapte care mă ducea la duș și direct la cursuri… După câteva astfel de călătorii, „cel mai scurt drum spre casă” era tentația supremă!

Am privit și eu pe geam atunci, cu teamă și curiozitate la maxim. Îți dai seama ce fain era să o sun pe mama chiar atunci și să îi spun:

„Mamă dragă, am descoperit o modalitate mai ieftină și mai rapidă de a ajunge acasă: carismaticii!”

„Erm, ce vorbești Bițule? Adică, ți-au dat reducere integrală la CFR și pe Intercity?”

„Of mami nu înțelegi… nu are de-a face cu trenul. Sau avionul. Sau ia-mă-nene… Carismaticii au descoperit ceva superior, o tehnologie din viitor probabil, care face posibilă ajungerea  acasă în cel mai scut timp și pe cea mai scurtă cale!”

„Puiule, ce te învață ăști al școală? Nu a zis tati că dacă mergi la teologie te vei damblagi de tot? Bine a zis el…”

„Mami, chillax, nu-i vorba de asta. Carismaticii au ceva ascuns în pod și dacă mergem la ei, ajungem acasă!”

„…Mircea, Bițu are probleme…!”

„Of…”

Evident, problema nu era să ajung acasă mai devreme, ci că datorită dispozitivului carismatic s-ar putea să rămân acasă pe termen nedefinit…

***

Era duminică dimineața și nu mergeam în misiune/practică.

Împreună cu alt coleg am hotărât să mergem, în blugi și tricou la biserică. Nu, nu la aia mare, la aia mică, ascunsă pe lângă o piață, și care era găzduită într-o sală de sport.

Revoluționar!

La ieșire din cămin am dat peste… același profesor cu „scurtul drum spre casă”.

„Unde mergeți băieți?”

„La biserică…”

„Așa mergeți îmbrăcați la biserică?! La ce biserică mergeți?”

„Erm… la aia mică de lângă piață, din sala de sport.”

„Pe buneeeee?…” 3)aici mă gândeam că nu voi vedea teleportatorul ăla totuși având în vedere că nu era biserică din-aia carismatică…

„Erm… da…”

„Foarte bine! 4)HUH?! Mergeți și vedeți ce prostii fac ăia acolo… 5)cântă, se roagă, predică și au comunitate faină, da, mari prostii…

„…”

„Dar ACUM vă întoarceți în cameră și vă schimbați! Vreau să vă îmbrăcați frumos ca să aduceți cinste rectorului vostru acolo.”

***

Dacă ar fi să mă gândesc serios la timpul petrecut la universitate, proful acesta m-a învățat cele mai practice lecții ever:

  • Vrei să fii păstor? Băiete dragă, asta e treabă sfântă, grea și nu pornește cu dorința ta…
  • Vrei să ajungi acasă mai repede? Mergi la carismatici. Probabil acolo te învață secretele curbării spațio-temporale, cam ca în cazul lui Filip, cel dus de Duhul la distanțe mari…
  • Vrei să participi la prostii? Îmbracă-te fain – haina îl face pe om, nu caracterul sau convingerile. Iar ca bonus, rectorul tău este cinstit.

Cum erau versurile alea?… Ah da:

Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet 6)mă rog, dacă pui întrebări prea multe poate cazi în vreun teleportator…;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

Notițe   [ + ]

1. poate de-asta nici nu sunt păstor acum…
2. că doar nu mergi la teologie pastorală de o anume factură pentru a păstorii mormonii sau caprele
3. aici mă gândeam că nu voi vedea teleportatorul ăla totuși având în vedere că nu era biserică din-aia carismatică…
4. HUH?!
5. cântă, se roagă, predică și au comunitate faină, da, mari prostii…
6. mă rog, dacă pui întrebări prea multe poate cazi în vreun teleportator…

5 Comments for “Scumpi fiori ai învățăturii”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *