Drumul către un… Advent

Una dintre activitățile bisericești preferată de mine, pe lângă timpul de ceai/cafea/părtășie socializare ((deși am o mică bănuiala că NU toate bisericile noastre pocăiești ar avea asemenea activități recreaționale înainte, în timpul sau după serviciul duminical…)) este pregătirea tinerilor convertiți pentru botez.

La noi se spune cateheză.

La tine poate se spune catecheză.

Dincolo se spune poate cu diverse variații de vocale.

Indiferent de cum se spune, mie îmi face mare plăcere să „fac cateheză”.

Am vreo două motive.

Primul, am ocazia să cunosc persoane noi. Chiar dacă până la sfârșitul cursului nu prea reușesc să învăț cum se numesc toți, le aud poveste vieții, bravura și cuvintele faine prin care vor să îmi arate că sunt pregătiți de botez.

În al doilea rând, îmi place pentru că de fiecare dată mă trezesc, în timpul cursului și la sfârșitul lui, că suferim de o amnezie cruntă.

Sau o neștiință pe măsură.

Amnezie poate pentru că am uitat, colectiv vorbind, de unde am venit noi, creștinii (hai să zicem neoprotestanți) și că toată tevatura asta numită Biserică NU a început cu Harul, Speranța, Emanuel, Agape, Metanoia, Sfânta Treime, Maranata, Betania, […] ((pune aici orice nume fancy care îți vine în minte, care sună a cuvânt grec, ebraic sau doctrinar și care se potrivește de minune pe invitațiile la evanghelizare sau concerte de crăciun)).

Am impresia uneori că ne e suficient să cunoaștem etosul bisericuței noastre locale și că noi suntem cei mai tari ((că doar altfel am pleca la Harul, Speranța, Emanuel, Agape, Metanoia, Sfânta Treime, Maranata, Betania, […] unde căptușeala scaunelor e mai verde decât la noi)).

Vezi tu, lucrurile se desfășoară cam astfel ((bineînțeles, nu mă consider expert nici pe departe – mă consider un observator, mai mult sau mai puțin cinic, al elementelor care îmi constituie gospodăria)):

  1. Te trezești într-o biserică mai mult sau mai puțin tradițională. Ai două alternative ((a treia e mai mult de distracție și are de-a face cu căutarea căptușelii mai verzi din Harul, Speranța, Emanuel, Agape, Metanoia, Sfânta Treime, Maranata, Betania, […])): fie te transformi după chipul și asemănarea comunității, fie în dulce stil schismatico-protestant, începi o nouă biserică/asociație religioasă;
  2. Prima alternativă nu prea ne interesează aici deoarece în sine nu e progres și nici nu se potrivește (sic!) cu ceea ce vreau să spun. Ne rămâne astfel protestul și începerea a ceva nou. Toate bune și frumoase. Ne formăm o trupă de laudă și închinare (orice schismă atrage după sine infamul titlu de „biserică independentă, evident, deci avem trupă de laudă și închinare), punem la cale un crez/mărturisire de credință care sună la fel prin toate bisericile (dacă nu ești unitarian, adventist, martor, sau alt fel de eretic), doar ordinea cuvintelor diferită, o regulă internă (sau protocol bisericesc) care nu prea seamănă cu cea a Sf. Benedict (dacă ești interesat de această regulă, descarc-o de AICI), o conducere cristalizată în jurul unui pastor cu sau fără pregătire academică ((teologica that is, că mai sunt unii farmaciști, ingineri, sociologi, filologi, afaceriști…)) și clădire decorată nereligios chiar dacă se mai strecoară câte o cruce pe aici pe colo…
  3. Orice schismă, pardon, biserică nouă trebuie să demonstreze de ce e mai bună decât cea din care provine, decât cele existente sau decât ceva care vor exista vreodată, altfel de ce să te membralizezi acolo?

Pe bune…

Dacă o biserică nouă nu oferă ceva nou, e varză.

De aceea apar vorbulițe precum:

  • noi promovăm o relație cu Dumnezeu, nu o religie
  • noi Îl punem pe Isus pe primul loc
  • noi facem totul după Carte ((bănuiesc că ăștia au un As în mânecă sau nu au citit Creștinismul Păgân al lui Barna))
  • la noi se cântă cu instrumente și fum și lasere
  • la noi vii așa cum ești
  • la noi este păstor hipstăr și poți să îi zici Dănuț, pe numele mic
  • la noi căptușeala e mai verde decât la Harul, Speranța, Emanuel, Agape, Metanoia, Sfânta Treime, Maranata, Betania, […] sau la ortodocși.

Când ai o astfel de atitudine, creștinismul istoric își cam pierde relevanța – pe tine te interesează cum să își desfășori activitatea în vremurile astea tulburi și antihristice, antiharice, antibatictice, antiantice…

la nivel colectiv, ceva se pierde… ceva se uită.

Ceva sociolog spunea la un moment dat că orice comunitate are o istorie și că o comunitate adevărată este o comunitate a aducerii aminte, una care nu își uită trecutul ((Robert Bellah et al., Habits of the Heart (Berkeley: University of California Press, 1985), 153.)).

Cred că noi, cumunitatea creștină Harul, Speranța, Emanuel, Agape, Metanoia, Sfânta Treime, Maranata, Betania, […] ar trebui să ținem cu dinții de istoria noastră locală, dar mai mult de atât, ar trebui să ne aducem aminte de istoria comunității lărgite, a creștinismului din trecut.

Să însemne asta că ar trebui să devenim cu toții istorici?

Nu.

Dar cred că ar cam trebui să nu ne fie frică să ne băgăm nasul în câte o carte de istorie bisericească, a doctrinelor și practicilor și să vedem că nu noi am inventat crucea, pardon, roata.

OK, mă opresc aici deocamdată.

Toată introducerea asta ma duce spre ceea ce aș vrea e fapt: să văd zilele astea ce înseamnă chestia aia Advent.

M-am plictisit sincer de predicile de Crăciun în care sunt atenționat că nu sărbătoresc Crăciunul cum trebuie și că i-am uitat însemnătatea.

Așa că vreau și eu să învăț cum sărbătoreau alții Crăciunul și perioada anterioară acestuia numită Advent..

Bineînțeles, niciunul dintre predicatorii pe care i-am auzit vreodată lovindu-mă după cap că nu sărbătoresc Crăciunul cum trebuie nu a spus vreun cuvânt despre Advent, doar este fie o chestie de tradiție (deci piei Satană!), ori dacă păstorul nu știe, nici nu este important ca adunarea să știe.

Voi începe deci cu ideea de așteptare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *