Gabi Giulușan » Adunate http://gabigiulusan.net cuvintele unui albastru Fri, 23 Dec 2011 12:56:51 +0000 en hourly 1 http://wordpress.org/?v=3.3.1 Voi aștepta http://gabigiulusan.net/2011/07/01/voi-astepta/ http://gabigiulusan.net/2011/07/01/voi-astepta/#comments Fri, 01 Jul 2011 09:46:37 +0000 Gabi Giulușan http://gabigiulusan.net/?p=566 Continue reading →]]> De curând am citit o carte surprinzătoare.

Îmi face mare plăcere să citesc, motiv pentru care majoritatea banilor de buzunar îi cheltuiesc pe tot ceea ce mi se pare interesant/recomandat de citit. Uneori iau o carte în mână și o parcurg pe îndelete, subliniind, pagină după pagină, paragrafe sau idei de reținut, biata carte sfârșind prin a arăta asemenea unui manual de clasa a patra. Alteori jurnalul mi se umple cu citate și explicații, completări meditative sau pur și simplu conexiuni realizate în urma cititului. Câte o carte îmi „atrage” atenția atât de puternic, încât și acum zace nedeschisă pe undeva, altele pur și simplu strigă „răs-reciteștemă!”

Am citit/subliniat/mâzgălit/citat „The Grace Outpooring”1  în vreo șase ore (cap-coadă). După introducere a fost cam dificil să o las și să mă focalizez pe altele. Majoritatea cărților cumpărate de mine au mai degrabă această latură… educativă. Cu alte cuvinte vreau o carte care să mă învețe ceva. De obicei am evitat devoționalele gen Max Lucado (nu că ar fi ceva rău cu ele sau cu Max Lucado – pur și simplu nu mă conectez cu acest gen…), iar biografiile, oricât de inspiraționale ar fi, urmează cam același tipar „om-obișnuit-având-o-viață-obișnuită-este-ales-neobișnuit-de-către-Domnul-pentru-o-lucrare-neobișnuită-și-astfel=orice-om-obișnuit-cu-o-viață-obișuită-să-înceapă-să-viseze-neobișnuit-la-o-chemare-neobișnuită-pentru-a-face-lucruri-neobișnuite”. Uneori, ca exercițiu, cititorii încearcă rețeta obișnuitului-devenit-neobișnuit pentru a devenii la rândul lor… neobișnuiți.

Dar am cam deviat de la subiect.

„The Grace Outpooring” nu este nici foarte teologică, nici foarte biografică nici prea devoțională. Autorul împărtășește cu seriozitate și creativitate ceea ce Domnul a lucrat în/prin el și în cadrul slujirii sale. O face atât de bine, încât am fost atras aproape instantaneu în povestea desfășurată la Ffald-y-Brenin. Poate voi reuși un mic review pe capitole, dar acum vreau doar sa subliniez un aspect care m-a pus pe gânduri. Iată o porțiune din jurnalul autorului:

Doamne, am căutat scopul tău pentru viața mea. Am dat-o-n bară și îmi asum responsabilitatea; am privit spre viitorul meu și mi-am preluat responsabilitatea pentru el, împlinind-o în același timp. Am găsit o ușă deschisă și am pătruns prin ea, găsind o răsplătire mare, dar nu era ceea ce Tu ai vrut pentru mine. Astfel, după ce am irosit ani întregi spunându-le oamenilor că trebuie să-ți asume responsabilitatea pentru viața lor, Îți spun acum că renunț la responsabilitatea mea. Refuz să accept responsabilitatea propriului meu viitor. Ți-l încredințez Ție acum.

Nu voi face altceva decât să Te aștept. S-ar putea să pierd totul, dar Te voi aștepta. S-ar putea să trec prin foamete, dar Te voi aștepta. S-ar putea să dureze ani întregi, dar Te voi aștepta. S-ar putea să alunec în depresie, dar Te voi aștepta. Mă voi încrede în Tine. Ceea ce vreau să lucrezi Doamne, e ca Tu să fii cel care deschide ușa. O vei deschide?2

Nimic nou, doar verbalizarea unei hotărâri obișnuite de-a te încrede în Cel mărturisit ca fiind la cârma vieților noastre. Am descoperit pasajul respectiv taman într-o perioadă în care se părea că o îndelungată așteptare tocmai se încheia, aducând cu sine răsplătirea mult-așteptată, dovedindu-se însă începutul unei alte… așteptări. Astfel, cuvintele autorului au devenit un fel de manifest personal, o însumare concisă a unei hotărâri de-a transforma așteptarea într-o binecuvântată umblare sub autoritatea Preaiubitului.

Ceea ce îmi place în genul acesta de așteptare este faptul că nu văd, chiar nu văd, rezultatul sau viitorul. Vizualizarea mea e limitată și uneori mă frustrează. Partea bună însă este că nu trebuie să mă lupt să împlinesc ceva sau să umblu pe vârfuri, nu cumva să alterez cursul evenimentelor.

Nu.

Asta se întâmplă când autoritatea e din nou în mâna mea. Și atunci nu se mai numește așteptare, ci o [altă] rețetă a eșecului.

  1. Godwin R., Dave Roberts D, The Grace Outpooring: Blessing Others Through Prayer, Eastbourne: David Cook
  2. pg. 76
]]> http://gabigiulusan.net/2011/07/01/voi-astepta/feed/ 0 Rudolf Otto: Sacrul http://gabigiulusan.net/2010/12/15/rudolf-otto-sacrul/ http://gabigiulusan.net/2010/12/15/rudolf-otto-sacrul/#comments Wed, 15 Dec 2010 10:37:47 +0000 Gabi Giulușan http://gabigiulusan.net/?p=245 Continue reading →]]> Să ne oprim mai întâi asupra a ceea ce este mai intim și mai profund în orice emoție religioasă intensă, care este mai mult decât credință în mântuire, încredere sau iubire, asupra a ceea ce, lăsând cu totul deoparte asemenea sentimente accesorii, poate mișca și umple sufletul nostru cu o forță aproape năucitoare; să căutăm acest ceva în simpatia și compătimirea față de cei din jurul nostru, în puternicele izbucniri ale credinței și în tonalitatea expresiilor ei, în solemnitatea și în atmosfera riturilor și cultului, în ceea ce freamătă și respiră în jurul monumentelor religioase, al edificiilor, al templelor și bisericilor. O singură expresie ne stă la îndemână pentru a-l exprima: sentimentul lui mysterium tremendum, al tainei înfricoșătoare. Sentimentul acesta se poate răspândi în suflet ca un val domol, sub forma liniștită și plutitoare a unei pioase reculegeri. El se poate transforma într-o trăire a sufletului mereu fluidă, care se propagă și vibrează îndelung, dar care, în cele din urmă, se stinge, lăsând din nou sufletul pradă profanului. El poate însă și să izbucnească brusc în suflet, cu șocuri și convulsii. El poate duce la excitații stranii, la beție, fascinație și extaz. El are formele sale sălbatice și domestice. El se poate degrada, ajungând aproape să se confunde cu spaima și înfiorarea resimțită în fața stafiilor. El are trepte și manifestări brutale și barbare și își are propria sa dezvoltare, de-a lungul căreia se rafinează. Se transfigurează și se sublimează. El poate deveni o tăcută și umilă cutremurare a creaturii în fața celui care – intr-adevăr, care? – în misterul lui inexprimabil este mai presus de orice creatură.1

  1. Otto, R. (1996), Sacrul, Cluj-Napoca: Dacia, pg. 19-20
]]> http://gabigiulusan.net/2010/12/15/rudolf-otto-sacrul/feed/ 0